”Educația este cea mai puternică armă pe care o poți folosi pentru a schimba lumea”
-Nelson Mandela

Ce se întâmplă cu educația din România?

Blocată într-un șirag continuu de reforme care nu reformează, ci mai degrabă bulversează, educația din România se zbate între critici, eterne propuneri, bugete insuficiente și un curent ascendent de susținere a învățământului privat, a proiectelor educaționale venite dinspre societatea civilă și a fenomenului homeschooling. Ca și când toate problemele cu care se confruntă nu ar fi suficiente, procesul educațional din România suferă și de lipsă de comunicare, pe toate palierele – și mai ales între acestea.

Instituțiile statului responsabile cu propunerea și implementarea politicilor educaționale au la dispoziție numeroase canale de dezbatere și comunicare, însă acestea includ prea puțin (sau deloc) beneficiarii finali – elevii, precum și participanții indirecți – părinții, societatea civilă, companiile de pe piața muncii. Astfel, o inițiativă bună riscă să treacă nevăzută ori să nu devină niciodată realitate din cauza lipsei de comunicare a acesteia către public sau actorii implicați. Pentru a evita astfel de situații, este nevoie ca procesul educațional să fie ”promovat” pe piață la fel cum s-ar promova un produs.

Analogia ne duce în domeniul marketingului, unde comunicarea eficientă a produsului către piață este esențială pentru a avea succes. Bogăția de canale de comunicare de care dispunem în prezent este menită să simplifice lucrurile, să ajute, să ducă mesajele către tipuri variate de public. În cazul educației însă ne lovim în primul rând de blocajul instituțional: opacitatea, lipsa de flexibilitate a organismelor decizionale din procesul educațional, desconsiderarea beneficiarilor finali direcți sau indirecți (prin catalogarea lor drept ”nespecialiști”) – ca să numim doar câteva dintre minusuri.

Deși teoretic supuse dezbaterii publice, cele mai multe reforme educaționale vin impuse, iar impactul lor la nivelul ”firului ierbii” nici măcar nu este o temă de analiză. Guvernul, ministerul și alte instituții implicate comunică strict formal propunerile noi, de multe ori ajungând să le retragă ori să le modifice sub presiunea opiniei publice și a asociațiilor de elevi, părinți sau profesionale, care se revoltă în fața modalității de implementare sau a posibilelor efecte ale măsurilor propuse. Această situație ar putea fi remediată cu ajutorul unei comunicări deschise și eficiente.

De ce are educația nevoie să fie comunicată?

Toți elevii implicați în procesul de învățare sunt destine în formare, de a căror pregătire depinde viitorul în care ei devin ”vioara întâi”. A înțelege procesul educațional prin care trec este esențial pentru această formare a lor ca personalități, dar și ca viitori decidenți pentru alte generații ce le vor succede. Pe cât de necesar este ca ei să beneficieze de o educație de calitate, pe atât de vital este să fie parte din crearea acesteia.

Sunt suficiente modalitățile clasice de comunicare ale statului pentru acest demers? Cu siguranță nu. Transmiterea unor decizii de la minister la inspectoratele școlare, la școli și apoi la profesorii nevoiți să pună în practică se face prin canalele oficiale. Dar tinerii nu sunt de găsit aici. Ei se află pe rețele de socializare, în spații virtuale de discuție, într-un mediu în care pot găsi oricând orice informație spre comparație sau exemplificare la ”un click distanță”.

Nici companiile de pe piața muncii nu se pot găsi pe acele canale instituționale, dar comunicarea cu acestea ar fi esențială pentru stabilirea unor cerințe ce vizează educația oferită viitorilor lor angajați.

La fel de importantă este și comunicarea dinspre companii către public (și chiar instituții ale statului) a ideilor inovatoare, campaniilor de tip CSR centrate pe educație sau a propunerilor de parteneriate educaționale (ori chiar reforme). Această formă de comunicare ar trebui să fie extrem de bine dezvoltată și constantă (eventual chiar înglobată într-un singur canal de comunicare, care să cuprindă toate inițiativele și proiectele mediului privat legate de educație). Atragerea ONG-urilor centrate pe educație în lanțul de comunicare către profesori, elevi, părinți și companii ar reprezenta un pas înțelept într-o strategie națională: acestea pot servi cu ușurință atât ca instrumente de livrare a informației, cât și ca mediatori sau intermediari în dezbatere între toate taberele implicate în procesul educațional.

”Comunicarea instituțională este uneori privită cu neîncredere sau reticență, probabil din cauza caracterului său formal, rigid. Un organism dedicat educației, dar din sfera societății civile, poate susține o comunicare mai prietenoasă, mai accesibilă tuturor părților implicate – și în special beneficiarilor finali. Același lucru este valabil și când vorbim de comunicarea inițiativelor din sfera privată care vizează educația: au altă vizibilitate când implică actori din societatea civilă. De ce să comunicăm astfel de inițiative? Simplu: orice lucru bun, făcut și comunicat ca atare, poate inspira și pe alții. Comunicarea nu face decât să ajute la răspândirea ideilor bune și înmulțirea acestora, ceea ce reprezintă un categoric câștig pentru evoluția procesului de educație.” Alin Chiriac, CEO și fondator Adfaber.